Mama, colicii si bebelusul

Imi amintesc si acum, chiar daca au trecut aproape 7 ani. Era a doua zi dupa nastere. Medicul neonatolog ne-a adunat pe toate proaspetele mamici sa ne prezinte "instructiunile de folosire", cum sa avem grija de bebelusul abia sosit. Cred ca puteti intui care a fost prima intrebare adresata medicului :)
- Ce facem cu colicii bebelusului, ce MEDICAMENT minune recomandati? Raspunsul medicului a fost total neasteptat, redau exact cuvintele lui:
-" NU exista niciun medicament minune, pentru ca nu exista colici!!!"
Oarecum surprinsa, dar cu multa incredere in medic, am cerut detalii. Ceea ce ne-a povestit avea sens si acum dupa trei bebelusi pot spune ca ARE DREPTATE!!!
Zilele trecute, din intamplare, am dat peste opinia dnei Liliana Tudose, consultat in alaptare.
Va invit sa cititi, exact aceeasi opinie o are si medicul meu neonatolog.

“Cateodata mamele nu pot intelege plansul copilului si ajung sa fie obosite, suparate.
,,Oare nu s-a inventat un sirop care sa linisteasca copilului colicile?'' spunea o mamica in discutiile cu alte mamici de pe unul dintre forumurile spatiului virtual.
Voi fi putin atipica!
Va voi expune o lunga poveste despre colicile abdominale
Eu, care sunt cadru medical am incercat sa dau o explicatie valabila a colicilor, apoi rezolvarea am gasit-o in recomandarile psihologilor axati pe perioada alaptarii, a dezvoltarii atasamentului si am vazut-o in practica, am simtit-o alaturi de copiii mei.
Revin la ceea ce spune mai sus. Eu am simtit in tonul ei o usoara suparare? Oare deja starea mamicii este putin schimbata? Ea crede ca micutul are nevoie de ,,ceva'' pe care ea nu il poate oferi. Ce? Orice altceva, suficient de puternic pentru a calma bebelusul care plange. Este suparata, ingrijorata. O poate arata sau nu. Dar bebelusul simte asta, simte o stare de neputinta a mamei care asteapta ca altceva sa rezolve problema micutului din brate.
De unde vine aceasta neputinta?
Din tot ce se vehiculeaza in lumea medicala despre colici. Toate mamele pornesc la drum cu aceasta teama.
Va spun ca, atunci cand:
- incepeam un curs de puericultura sau Lamaze - ma intrebau "ce facem cu colicile bebelusului?"
- cand intru in saloanele nou nascutilor si micutii sunt agitati ma intreaba mamele: "oare deja au colici?" sau daca micutul este linistit, nu doarme, dar se misca usor si isi flecteaza picioarele pe abdomen, mamele ma intreaba: "acum au colici?" sau daca ele se simt bine si nu le doare burta, ma intreaba "oare daca eu nu am avut colici, o sa le aiba si micutul?" (durere de burta a mamei este de natura uterina, iar a micutului de natura digestiva, deci total fara legatura)
Multe dintre voi deja stiti raspunsurile acestor intrebari, cele mai multe aveti raspunsuri filtrate prin propria experienta si credinta.
Daca eu cred ca micutul are colici, el va avea colici!
Este aceasta o predestinare? Este interpretarea unui comportament al nou nascutului-sugarului.
Noi nu stim adesea de ce plang bebelusii, este perioada in care ei se acomodeaza la viata extrauterina iar multe lucruri sunt noi pentru ei si cauta adesea amintiri din viata intrauterina.
Cum le gasesc?
- In bratele mamei!
- La sanul mamei!
- Leganati!
- In pozitie verticala!
- Stransi lipiti de trupul mamei sau al tatalui!
Toate acestea nu fac decat sa ii aminteasca de perioada cand erau la mama in burtica, cand :
- peretele uterin ii proteja (acum cauta caldura si stransoarea bratelor)
- erau leganati de mersul mamei (acum doresc sa fie leganati)
- cauta adesea sa revina la pozitia fetala in care au stat 9 luni. (noi credem ca isi freaca genunchii de durere)
Timp de trei luni vor face lucrurile de mai sus, fiindca aceasta este perioada de adaptare a nou nascutului la viata extrauterina cand tubul digestiv invata sa functioneze, cand se diminueaza reflexele arhaice (reflexul morro-de agatare, reflexul punctelor cardinale, cand intorc gurita dupa orice le atinge obrazul, etc) cand bebelusul nu isi mai mentine pozitia fetala.
Mitul este ca un micut care isi strange picioarele pe abdomen are colici, fie ca plange sau nu. Realitatea este ca micutul va incerca sa revina adesea, in primele trei luni la aceasta pozitie fiindca aceasta ii creeaza confort.
Ce facem noi?
Interpretam comportamente. Nu avem lucruri palpabile care sa ne aduca raspunsul concret al plansului micutului, de aceea dorim un diagnostic. Dar el nu exista. Colicile abdominale nu reprezinta o afectiune.

Alegerea este a noastra atunci cand credem ca un micut plange fiindca are colici .
Concluzia, daca eu cred ca el are colici, atunci are.
Imi induc o stare eu, ca mama si toti ceilalti din jurul lui, care nu il poate ajuta pe micut, mai mult il agita.
Revin la perioada intrauterina, el se simte in confort atunci cand mama este calma, fericita. Sunt stari pe care le cunoaste, de aceea ii aduc o stare de siguranta.
Stiti ce spun eu cateodata? Intotdeauna caut o cale de mijloc.
Daca mama crede ca micutul are colici, sa ii administreze o doza de ,,ceva'' si micutul se va linisti.
Dar realitatea care este?
Convingerea mamei ca acel ceva il linisteste pe micut, ii da o stare de calm-autoindusa, astfel luand din nou bebelusul la san, va reusi sa il calmeze fiindca ea insasi este calma. Doza de "ceva" este pentru mama si nu pentru micut.
In legatura cu ce se scrie in articole medicale despre digestia nou nascutului, este perfect adevarat. Tubul digestiv al nou nascutului nu a functionat in perioada intrauterina,acum bebelusul traieste senzatii noi.
Sunt acestea dureroase pentru el? A putut cineva sa comunice cu un nou nascut, iar acesta sa ii spuna ca plansul inseamna durere? Nu sunt studii in acest sens. Plansul arata un disconfort, o stare de nesiguranta, o stare cu care el nu este invatat din perioada intrauterina. Digestia lui este dureroasa? Nu stim. Dar este un lucru nou pentru el si trebuie sa se invete cu ea.
Cum face acest lucru?
Incercand sa ii recladim adesea mediul intrauterin, sa ii cream senzatii cu care el este invatat, va putea sa depaseasca noul (viata extrauterina, care implica cel mai important lucru, despartirea de mama).
De aceea un bebelus cand plange il luam in brate, il lipim de noi, il punem la san, il leganam fara a ne gandi ca ceva negativ se intampla.
Unele dintre mame cunosc povestea aceasta pe care le-o spun legat de ceea ce scriam mai sus:
Traiesti cu sotul tau, iar dupa 9 luni de casnicie esti pusa in situatia de a locui in casa soacrei. Vei reusi sa dormi noaptea? Vei reusi sa te adaptezi atat de repede? Cum o faci?
Daca ai un sot langa tine care iti va aminti ritualurile pe care voi deja le stiati, care va sta langa tine in pat, amintidu-ti de casuta voastra. Astfel tranzitia va fi mai usoara."

Si acum sa va spun parerea mea, sunt mama de trei copilasi. Inca de la primul bebelus m-am straduit sa fiu cat mai relaxata, nu mi-a fost frica de copilul meu. Nu am asteptat ajutor din exterior ( vorba fie intre noi, nici daca il ceream nu aveam cui, bunicii fiind departe ). Am respectat indicatiile primite in maternitate, stiam ca bebelusul are nevoie sa fie tinut in brate, oricat. Nu l-am lasat sa planga, am fost langa el inainte sa simta disconfortul. Aceste indicatii, plus inca cateva care au venit pe parcurs, in urma experientei, le-am aplicat la toti bebelusii mei. Impreuna ne-am bucurat de liniste, inclusiv noptile, am reusit sa cladim o relatie apropiata, am ajuns sa comunicam doar din priviri.

Ieri cand am mers sa o scot pe fetita mijlocie de la gradi, m-am intalnit cu doua mamici ce asteapta al doilea copilas. Au vazut-o pe bebelusa, care dormea in scoica. M-au intrebat cum e cu trei copii, daca Ana plange, daca doarme noaptea. Le-am raspuns ce dna Liliana zicea  mai sus, daca mama e linistita si copilul e!!!
Pe cuvant de mama ca treaba asta functioneaza :) Ele nu prea m-au crezut.
Multe mamici pleaca din start cu frica in san, iar aceasta frica se transmite bebelusului, care devine anxios. Bebelusul nu e un Bau-bau, e copilasul nostru, care are mare nevoie de noi, de dragostea noastra, in primul rand.

Cat despre medicamentele pentru colici...toate functioneaza, tipul difera in functie de fiecare mama, ce a testat ultima data si a coincis cu sfarsitul celor trei luni de acomodare a bebelusului la lumea exterioara :)

Mie nu-mi place sa dau sfaturi, dar acum fac o exceptie.
Dragi mamici, bebelusii nu sunt atat de firavi precum par, nu va fie teama.
Sa-i tineti in brate oricat doresc, acolo vor simti dragostea voastra. E normal sa isi doreasca sa stea cat mai mult in brate, patul rece nu seamana deloc cu mediul in care au trait 9 luni. Nu va fie frica ca se vor invata, va veni si vremea cand se vor desprinde, manati de curiozitate si cu increderea dobandita cu ajutorul mamei, vor cobori singuri si vor pleca sa exploreze lumea.